Piersici
Dansau,
Aşa departe-n lumea lor
Nici gând să mai coboare...
În ultima suflare-a verii,
Căpruiul ochiului-ţi scânteie
Prinzând relfexia inefabilă
A unui vechi scaun de piele.
Ceai negru,fără zahăr
Şi discuţii care par a fi
Excursii printr-o lume albă
În care nimeni nu ne-ar şti.
Arsură de septembrie,
Plete suflate de-un vânt cald,
Vânătăi, dureri de spate,
Picioare goale pe asfalt.
Un strop sfârşit de vară
Ce pare c-a durat trei ani.
Păr scurt, păr lung şi piersici.
Sărutaţi,obrajii diafani.
Visau,
Aşa adânc în lumea noastră
Nici gând să urce iar...
2 comments:
E un ritual echilibrat,ti-ai pastrat expresia acum imi pare amplificata si mai concentrata chiar!
cel mai frumos e faptul ca e transpusă intr-un gand real si ceea ce e si mai frumos decat asta e ca are o destinatie certa!Bravo(totusi comparatia cu scaunul din piele...hmmm...a produs o crapatura peste marea mea estetica creata in urma parcurgerii versurilor tale ;)) )
Scaunul de piele isi are si el rostul...daca citesti poezia "J'y suis jamais alle" de (mult) mai jos.
Merci fain! :)
Post a Comment