Momentul unu

Trosnitul șinelor de tren
Trecând prin alte lumi,
Trimit în lumea noastră
Tăcut miros de fum.

Prin imperiul meu de scrum,
Pășesc în linie dreaptă,
Pornind pe-același drum
Păzit de umbra spartă.

Atins de mâna moartă
Ascult cum toți muriți,
Ajung din nou în barcă.
Alerg pe crini topiți.

Cu ochii-închiși, feriți,
Căzând pe toți genunchii,
Colind prin crematoriu,
Cobor din toți rărunchii.

Cobor și cânt.
Alerg și strig.
Pășesc și cad.
Timp uscat.

Gheonoaie amestecate îmi zboară prin suspin
Și toată pielea mi-e prinsă de grindă.
Aud tot ce se vorbește în foșnetul sobei,
Ghicesc tot ce ascultă jăratecul.

Plin de gânduri sparte
Ce nu pot fi reparate.

Azi.
Am plecat din mine ca să pot să mă revăd :
Totul bine până când m-am văzut.
Atunci m-am hotărât să
Nu mă mai întorc niciodată
Nu pentru că îmi plăcea ce văd.
Da, eram așa cum mă știam.
Da, eram așa cum mă știam.
Dar totul în jurul meu se schimbase
Pentru că eu,
Tu
El
Ea
Noi
Voi
Ei
Ele
Plecaserăm din mine.

Mâine.
Voi alerga nestingherit peste coapsele mării.
De-acum nici nu mă mai aștept să mă înece.

Poimâine.
Voi îngropa barca aia putrezită.
Și digul am să-l ard până la ultima
Așchie.
Să crape!

De săptămâna viitoare.
Promit să mănânc numai gânduri bine rumegate.

Zidul a fost înghițit de deșert.
Deșertul a murit sub picioarele spânzuratului
În ochii săi încă reflectându-se imaginea scaunului de piele
Ce reflecta soarele de pe strada aia
Unde ți-a căzut (din senin) o cană cu ceai in cap.

Ghicitoarea a luat sfârșit.
Rochia roșie sfâșiată.
Fuga a încetat.
Crematoriul și-a pornit programul de seară.

Versurile s-au șters de silă,
De necitite ce au fost.
De necitite cine le-o fi scris.
Din smoală în smoală încinsă...

Toată lumea pleacă acasă :
Și soldații,
Pompierii
Și profesorii,
Inginerii
Și copii
Și părinții.
Nu călcați pe prag doamnă ! Aduce tone de ghinion!
O să le primiți în plic cu semnătură de la mine special.

Început.