IV. Scăpare ? (vocea zeilor)
Umplut cu nisip
Și răni prea adânci,
Un suflet pustiu
Ajunge pe stânci.
Trecând prin deșert
El multe-a-ndurat,
A plâns și a râs,
Cu iluzii-a dansat.
Dar Soarele-arid
Prea mult la-ncălzit.
Peste-un suflet de om
Deșert pustiit...
În sine-a-ngropat
Astupând cu nisip.
Orice urmă de om
De pe stinsul său chip.
Devenit inuman,
Bântuit de iluzii,
A sperat mult prea mult
Buimăcit de confuzii.
A crezut c-ar putea
Al său suflet s-arunce
Peste stânci,peste cer,
Unde nimeni n-ajunge.
A plecat în deșert
Fiindcă oamenii-s goi.
Și lumina sa scumpă
N-a aflat-o în noi.
Dar deșertul e mare
Și deșertul e-ntins...
N-a găsit ce a vrut
Când in mâini l-a cuprins.
Doar sub Lună-a putut
Să găsească un strop
Plin cu tot ce-a lipsit,
Adunat intr-un loc.
Dar Morgana apare
Doar in glas efemer,
Doar in suflu de Lună
Și in zgomot de cer...
Ajungând sus pe stânci,
Doar cu-un ștreang și-un copac,
Viața lui se sfârși.
Spânzuratul buimac.
Căci aici în deșert
Nu-i de oameni,e greu,
Și Morganei,zeiță,
N-ai să-i fii nicicând zeu...
