Iacta Alea Est

Groparul ţi-a zâmbit
Şi poarta e deschisă...
Păşeşte dar, în lumea nouă!

"În stânga avem cerşetori bolnavi,
În dreapta ciungi şi orbi.
Cu grijă, nu călca pe corbi
Căci sunt loiali...

Păşim deci în aleea principală.
Trecând prin exponatele de seamă,
Foşti preşedinţi păstraţi în zeamă,
Cu capul pe cântar.

Încă puţin şi-ajungem.
Mai sunt în dreapta nişte morţi,
Nişte copii abandonaţi de sorţi,
În stânga, iată-l !

Cel mai de seamă bibelou,
Tronând peste muzeul nostru,
Privind peste oraşul vostru...
Ce? Piedestalu-i gol?

Da, ştiu...păşeşte!

Da, tu. Pieton uimit. De ce?
Te temi că-n piatră ai să fii zidit?
Ce-ai vrea să vezi la mine în muzeu?
De-mi spui, pe piedestal aici
Mă sui chiar eu!

Iar tu vei fi liber să pleci,
Cu Charon jos pe Styx să mergi
În continuare..."

Imago Mundi

E plină de smoală
Şi rău şi amar,
Pe-un bulevard nesfârşit te poartă.
Păşeşte în barcă !
Pe Styx te voi duce
Şi ghid îţi voi fi,
La Hades de-om merge.

Printr-o pâclă albastră,
Străine,treceai...
Societate de smoală
Şi aburi de ceai
Cu ochii închişi,
Asudat alergai.

Dar păşeşte în barcă !
Eu pe Styx te voi duce
Şi Charon ţi-oi fi,
La Hades de-om merge.
Sus, la Palatul Parlamentului
Unde Cerber păzeşte.

Cadavrele lumii,
Societatea glumii,
Zeii,nebunii...

Atenţie se-nchid uşile!
Urmează staţia Iadului
Cu peronul pe partea strâmbă.
Vă rugăm să vă ţineţi de bare.
Societatea vă calcă
În picioare...

Muzeu

Păşeşte peste prag
Şi-ncearcă a nu observa
Mirosul ce te înconjoară.
Sunt morţi de zile 'ntregi,
Legaţi la mâini cu sfoară
Şi nici că-i mai dezlegi...

Uite la ăsta! Poate
Te-oi întreba ce a facut?
De ce noi l-am tăiat aşa
De-a lungul şi-mprejur,
Căci inima, a zis că nu putea
S-o ţină-n abajur...

Noi l-am găsit şi ieri
I-am spus: "Prietene ai grijă !"
Căci inima ta luminează.
Eu zic să ţi-o acoperi...
Or să observe cei ce ne veghează
Şi moartea o să o descoperi.

El ce să facă? Ne-a răspuns.
Cu plic şi scrisorică,
Ne-a zis că el iubeşte viaţa
Şi inimii nu-şi poate pune
Un dop,capac sau stop în faţa
Celor ce simte el, pe bune!

Şi-acum,noi ce era să-i facem?
L-am prins în noapte,l-am legat
Si iată-l dinainte-ţi negru,
Tăiat in ciuda sorţii,
Bătut, umflat şi ars integru,
Lăsat în voia morţii...

Ce, ai fi vrut sa-l vadă alţii
Şi drept exemplu să mi-l dea ?
Tu nu-nţelegi că-n lumea asta
Nu-i voie să-ţi strigi oful
Nici să iubeşti, nu, nici nevasta.
N-ai cum să-ţi verşi năduful.

Hai, mergi inainte.
Să continuăm spre Sala Mare.
Acolo ai să vezi minuni,
Căci senatorii,deputaţii
Au alt tratament,sunt buni
Ca să-i împartă ciorile ca fraţii.

Un ochi ţie, unul mie...
Dar vai, ce gust amar !
Parcă...sau mi se pare mie,
Îmi vine-un gust de Românie...
Dar vai, ce gust murdar !
Ce gust murdar...

Evanescent

Sudori sărate,
Arsuri cromate...

Culori de alb pe piele neagră
Şi un ritm etern, în sânge,
Sub un Soare care plânge,
Lacrimi pe uscat...

Oglindită-n cerul verii
Ce pare că nu mai pleacă,
Peste tot pare să zacă
Legea nopţii...

Praful mângâie piciorul.
Zarea arde, tremurândă
Şi-o girafă, cam flămândă,
Zbate-un ochi...

E amiază şi e cântec
Peste toată ţara arsă.
Intră-n fiecare casă
Sărbătoarea...

Dansuri, toate,
Africanizate...

Piersici

Dansau,
Aşa departe-n lumea lor
Nici gând să mai coboare...

În ultima suflare-a verii,
Căpruiul ochiului-ţi scânteie
Prinzând relfexia inefabilă
A unui vechi scaun de piele.

Ceai negru,fără zahăr
Şi discuţii care par a fi
Excursii printr-o lume albă
În care nimeni nu ne-ar şti.

Arsură de septembrie,
Plete suflate de-un vânt cald,
Vânătăi, dureri de spate,
Picioare goale pe asfalt.

Un strop sfârşit de vară
Ce pare c-a durat trei ani.
Păr scurt, păr lung şi piersici.
Sărutaţi,obrajii diafani.

Visau,
Aşa adânc în lumea noastră
Nici gând să urce iar...

Eter

Gust de corzi noi
Pe buzele mele,
Pe buzele tale...

În noaptea de după furtună
Când muzica-mi sună draconic,
Pe scânduri udate de valuri
Se sparge versu-mi laconic.

Prin aerul umed de vară
Când muzica-mi sună sihastru,
Pe stânci strâmbate de vreme
Se plânge versu-mi măiastru.

Pe buzele noastre e cântec...

Sub frunza de codru maternă
Când muzica-mi sună oniric,
La poale de cedru bătrân
Se clatină versu-mi empiric.

Spre dunele nopţii pustii
Când muzica-mi sună haotic,
În stranii furtuni de nisip
Se-nalţă versu-mi deşertic.

Pe buzele tale,
Pe buzele mele,
Gust de corzi vechi...

Furtună

Un tunet înfundat,
Peste o noapte slută...

Ce s-a mai petrecut în toate serile
În care am lipsit de-acasă?

M-ai aşteptat?
Sau poate...
Ai fost şi tu plecată,
Din toate...
N-ai stat măcar o dată,
Te-ai învăţat?

Ai plâns?
Ori ploaia...
Să fi fost doar un ecou,
Văpaia...
Din adâncuri de tablou,
Ai râs?

Ce s-a mai petrecut în toate clipele
În care între noi era furtună?

Un fulger evadat
Dintr-o privire mută...

Reverie

Din tapetul peretelui,
Sau din roşeaţa mărului
De pe tava de argint,
Nişte cuvinte arse
Au răsărit...

Te-am găsit aici.
Într-o cameră de lut
În care,
Visele ni se tăvălesc
La picioare.

Uite, fereastra
E deschiderea ochilor tăi.
E simplu?
Să verşi paharul în care
Adunatu-s-a timpul?

În tandreţea mâinii,
Sau în culoarea obrazului
Prin pustietatea sărutului,
Nişte cuvinte arse
Au apus...

Arsură

Curent de aer
Uşor,prin păr...
Atinge pielea.
Fior de măr.

Adesea te-am văzut...

Lumină slabă,
Momente lungi,
Reflectă ochii,
Priviri adânci.

Prin visul de cristal...

Miros de vară,
Moment de şoaptă,
Ascunde-un tremur...
Poziţia dreaptă,

În care-am vrut să fii...

Ore ce zboară...
Când vei pleca?
Mă arde trupul!
E mâna ta?

"A mea..."

Moment

Căldura străzii
Te usucă în gât.

Durerea frunţii
Se scurge-amarât.

Raceala gurii
Te arde uşor.

Tandreţea mâinii
E ca un dresor...

Nespuse

Aşteaptă noaptea,
Ascultă focul,
Atinge lemnul,
Alungă somnul...

-Vrei să vii?
-Nu! (sau poate nu acum)
-O să fii aici şi după ce clipesc?
-Nu ştiu...(deşi am fost mereu a ta)

Pădurea
Pocneşte
Pe podul
Pătat...

-Te rog fă ceva!
-Nu pot! (sau poate nu vreau)
-Uneori mă gândesc să mă arunc în apă...
-Nu cred! (aş sări cu tine...)

Lacul
Luceşte
La Luna
Lemnoasă...

-Chiar n-o să te mai văd de-acum?
-Nu! (deşi o să fiu mereu cu tine)
-Ce rost ar mai avea viaţa mea?
-Nu ştiu...(dar mă faci să plâng...)

Copacii
Cobesc,
Culorile
Cresc...

-Te vreau înapoi! Mai dă-mi o...
-Nu! (ce-i drept,şansele sunt scumpe)
-Atunci...adio!
-(...nu privi în urmă,te rog...)

Apa
Înghite,
Aerul
Îngheaţă...

-(Te iubesc!)

IV. Scăpare ? (vocea zeilor)

Umplut cu nisip
Și răni prea adânci,
Un suflet pustiu
Ajunge pe stânci.

Trecând prin deșert
El multe-a-ndurat,
A plâns și a râs,
Cu iluzii-a dansat.

Dar Soarele-arid
Prea mult la-ncălzit.
Peste-un suflet de om
Deșert pustiit...

În sine-a-ngropat
Astupând cu nisip.
Orice urmă de om
De pe stinsul său chip.

Devenit inuman,
Bântuit de iluzii,
A sperat mult prea mult
Buimăcit de confuzii.

A crezut c-ar putea
Al său suflet s-arunce
Peste stânci,peste cer,
Unde nimeni n-ajunge.

A plecat în deșert
Fiindcă oamenii-s goi.
Și lumina sa scumpă
N-a aflat-o în noi.

Dar deșertul e mare
Și deșertul e-ntins...
N-a găsit ce a vrut
Când in mâini l-a cuprins.

Doar sub Lună-a putut
Să găsească un strop
Plin cu tot ce-a lipsit,
Adunat intr-un loc.

Dar Morgana apare
Doar in glas efemer,
Doar in suflu de Lună
Și in zgomot de cer...

Ajungând sus pe stânci,
Doar cu-un ștreang și-un copac,
Viața lui se sfârși.
Spânzuratul buimac.

Căci aici în deșert
Nu-i de oameni,e greu,
Și Morganei,zeiță,
N-ai să-i fii nicicând zeu...

III. Ștreang (vocea rațiunii)

O urmă de gând
Rămâne uitată,
De vrei,n-ai să poți
Să scapi niciodată.

Arsurile aspre
Pe mâini și pe spate,
Din Soare se trag,
Din razele-i toate.

Deșertul e mare,
Deșertul e-ntins
Și niciun Allah
N-a vrut să-l fi stins...

Surd,Soarele seacă
Tot sufletul tău,
Și tot ce-i uman
Devine mai rău.

Instincte străvechi
Te găsesc prea surprins
Și gandești să atingi
Tot ce nu ai atins.

Ziua toată e lungă
Si căldura e mare,
Iar la zei de te rogi,
Niciun zeu nu apare.

Te gândești să sfârșești
Viața ta de ateu.
Dar aici în deșert
Și să mori e prea greu.

Numai noaptea-i scăpare
Ca o vagă nălucă,
O aștepți ca mereu
Vreo speranță s-aducă.

Iar Morgana n-apare,
Căci iluziile mor,
La măreți caravane
Te gândești azi,cu dor.

Doar cu-un fir de speranță
Împletit într-o sfoară,
Te gândești ca-n apus
O scăpare s-apară...

Moarte-n zare sunt stânci
Unde Soarele-apune.
Tu la ele de-ajungi,
Vei avea zile bune.

Căci aici in deșert
Și acolo in zare,
Început-ai să speri
La o spânzuratoare...

Sfârșit

Veacuri triste,
Inimi stinse...

Rămășițe-ale-unei lumi
Pustiite,
Răvășite,
De nebuni.

Teritorii părăsite,
Arse,
Stoarse,
Răscolite.

Instabil tectonic,
Deșertit,
Părăsit,
Răsărit atomic.

Fantomatice orașe
Dispărute,
Renăscute,
Acromatice,golașe.

Vremuri moarte
Inimi sparte...

II. Sfoară (vocea rațiunii)

Deșert pustiit,
În soare arid
Și cât vezi cu ochii
Nisip risipit.

Nici vântul nu-ți spune
Vreo vorbă de dor,
Nici cerul n-arată
Fantasme ce mor.

Aștepți însetat
Vreo fată morgană,
O oază,amară,
Speranță profană...

Și seara se lasă,
Apusul e rece,
Deșertul e negru
Și setea nu trece.

Dar noaptea cu lună
Sosind pătimașă,
Aduce cu sine
Speranță golașă...

E frig,dar în zare
Lumini cruioase,
Apar și aduc
Mirosuri de oase.

Și-alergi înspre ele
Măreți caravane,
Cămile și fete,
Speranțe profane...

Dansează și cântă,
Coboară pe dune,
Mistere și voci,
Frumoase cadâne.

În mijloc un foc,
Căldură aduce.
În juru-i se bea
Nectar din cel dulce.

Și ei te poftesc
Și ele te-mbie,
Să bei și să cânți
Cu-a lor veselie.

Dar luna s-ascunde,
Fantasmele mor,
Uitându-te-n juru-ți
Suspini iar cu dor.

Căci noapte de noapte,
Sub luna cea lașă,
Ai dansat cu iluzii,
Speranță golașă...

Sub/Supraconştient

Închis în catacomba nopţii
Mă pierd din nou în efemer
Cu mâna mea, în faţa porţii
Am prins în grabă mâna ta.
Cu mâna mea...

Şi păşind uşor prin stele
Ne-am pierdut calea pe drum
De dureri şi vorbe grele
Am uitat definitiv
În mâna ta...

Iar părul tău mai roşu pare
Suflat uşor, suav, de vânt
În radiaţiile lunare
Străluce mai intens
Am mers...

Şi evident, încă mai sper
Ca visul să nu se termine
Stai doar o viaţă! atât îţi cer,
Deşi a mea, eu te-am pierdut
mereu...

Atom

Absent în culori de vid veşnic
Ascuns în unde de şoc sonor,
Blocat în constanta mişcare
A unui sentiment vizual...

Parabole ce cad pieziş,
Frecvenţe ce ustură mirosul,
Lumini ce ard auzul,
Călătorii inter-emoţionale...

Suntem oameni?

Nu încă...

Orbiţi de un trecut amar,
Fumegând istorii neştiute,
Adorând zei poli-membrali
Ai unei Indii tăcute...

Suntem călători...
Într-o bizară sferă de emoţie...

Ascultă-mă...

Orizontul...e viu !

"Ci lasă fiecare atom la voia sa
Să te readucă aşa cum ai fost menit să fii.
Nu om,nici călător,
Ci spirit...

Vid veşnic victorios,
Semn sângeriu sortit,
Miracol menit morţii,
Străin sugrumat de suflet...

Nu om,
Ci spirit..."

Victorie funebră

Un steag bătut de vânt,
Mânjit cu sânge şi pământ...

Pe câmpul revărsat în soare
Toţi au căzut pentru un scop,
Iar cei ce-s încă în picioare
Îşi varsă-al vieţii ultim strop.

Nici săbii nu mai sunt acum.
Nici cai şi nici armuri,
Ci fumegând s-au transformat în scrum
Pe rugul zeilor ghiauri.

Iar seara se apropie,rece
Ca să îngheţe câmpul ars,
Căci vremea care vine,trece,
Acum doar morţii au rămas.

Doar morţii şi-al lor Soare.
Pentru el şi-au dat toţi duhul...
Ei n-au vrut nici pământ nici mare,
Ci liber să le fie trupul.

Şi peste câmpul însorit
Veni-vor şi-alţi flăcăi,
Să-şi care steagul mult dorit
Printr-ale luptelor văpăi.

Un steag bătut de vânt,
'Nălţat cu faimă şi cu cânt...

Poetul (Andrei)

În gânduri,şoapte,el se-afundă
În fum de lumânare e-necat,
Cu-a sa peniţă scrijeleşte
Un cer cu nori pe-al iadului tărâm purtat.

El e poetul, şi-a sa vorbă
Imbătrâneşte prinsă pe hârtie.
El încrustează gânduri şi trăiri
Scăldat în amintiri o mie...

De ce-i e frică ? De el însuşi
Şi de puterea scrierilor sale.
Căci omul poate,în scris să dezlege
Din temniţe adânci,demoni pe mare.

El poate-aduce iadul cu o şoaptă,
Cu versuri transformate-n cânt.
El e poetul domnilor! E trist.
Dar cu peniţa sa el poate deveni un sfânt…

Odă (în deşert)

Albesc în fumuri de răgaz
Întors pe mii de feţe,
Orbit în sunet de turcoaz,
Tăiat în mii de speţe...

În întuneric muribund
M-afund în mii de valuri,
Cu sentimentul furibund
Trăit pe mii de maluri.

Ce trece,dus rămâne
Uscat în mii de ape,
În frumuseţe de cadâne
Închise-n mii de trape.

Eliberează-mă acum
Sfărmat în mii de duhuri,
Redă-mi sufletu-n drum
Redă-mă-n mii de trupuri...

Porți

Când pentru o clipă-închizi ochii,
Vezi viața fulgerând fugară
Cu fuga ei furtunoasă in flăcări,
Cum trece în urmă lăsându-și doar stropii

De vid,vrei să-i prinzi în abstract,
Să concentrezi miraculos un moment
Muribund in memento-ul mării,
Dar stropul se pierde-n contact

Cu tot ce-ai atins pănă-acum,
Și tot ce-ai simțit în sărut
În sare și sorburi de soare,
Tot clipa-ți rămâne în drum

Spre ce ai să-atingi sau să vrei,
Căzând ai orbit in ocoluri
Oriunde-ai ofta de-nchizi ochii,
Știi sigur că-ai să vezi ochii ei:

Miracol de soare-răsare,
Ardoare ca fără culoare,
Dorință de flăcări în mare,
Apus mistic de peste hotare...

Ghicitoare

Ceva întinsă pe valuri
De nisip,întoarsă
Pe o mie de fețe,
Toate de sticlă
Și una singură
De lemn...

E moartă?
Uscată de vreme?
Sau numai uitată
Cu o mie de măști,
Toate de sticlă
Și una singură
De fier...

Grabă

Din nou alerg închis în vis
Și spațiul în juru-mi se curbează.
Desprins din realitatea trează,
Te văd...

Și știu că și-astă dată te găsesc
La umbra unui arbore bătrân.
Dar timpu-i scurt,mult nu rămân,
Te simt...

Tu mă aștepți ca și-altă dată,
În rochia roșie trupu-ți fierbe.
Alerg,căci nu vreau nici o clipă-a pierde,
Te vreau...

Mă-ntâmpini iar cu brațele deschise
Arzând cu patimă și dor,
Dar visul se topește-n zbor,
Acum...

Vid

Un pat amar de frunze se întinde
De-aici și până mai departe
Doar amintiri rămân deșarte
În părul tău...

La umbra unui arbore bătrân
Te-așezi și iarba se îndoaie
Și măna ți-o plimbi prin pâraie
În noaptea ta...

O rochie roșie te acoperă
Și părul negru în lună-ți străluce
Și ochii-ți străpung un gând ce mă duce
La tine...

Pari că te afli de veacuri aici
În vechea pădure măiastră
În vis de izvoare și noapte albastră
La mine în vis...

Mai vreau să te caut și mâine
Ascunsă prin vis să te-arăți
Dorită,de cer să te-agăți
Acum te găsesc...

I. Fir (vocea călătorului)

În suflu de Lună
Și zgomot de cer,
Te-afunzi în nisip
Deșert efemer...

E noapte și cerul
Cu-a lună-i e mândru.
Și vântul e tandru,
Îți mângâie părul.

E noapte și-o stea
Se reflectă în ochii-ți.
Străluceste în păru-ți,
Cum știe doar ea...

Mai la sud caravane,
Răspândesc zgomotoase
Muzici și miros de oase,
Ode de fete-morgane.

Iar focul ce arde
La gura de cort,
Înca nu este mort.
Vezi? Scântei miliarde...

Hai,vino în cort...
Nu te vrea nici deșertul,
Nici vântul,nemortul.
Mai bine e-n' cort...

Din sud,peste dune
Se-aude un flaut.
Prin noapte te caut,
Măcar de-ai rămâne...

Aș zgândări tot nisipul
Să dau peste tine...
Să strig "O! ce bine,
Văzutu'-ți-am chipul!"

Dar noaptea e-amară
Și Luna-i prea mândră.
Atmosfera e sumbră,
Și rece e-afară...

În zori tu dispari,
Dar mâine spre seară,
Vei veni solitară
Cu speranțe prea tari...

Pustiit e deșertul,
Fără tine e fad.
Mult prea des o să cad
Deșertit e absentul...

Și-n suflu de Lună,
În zgomot de cer
Tu,Fată-Morgana...

Mi te-arăți când încetez să mai sper...

Tăcere

Dramatică clipă de tăcere absurdă
Ce sfâșie poduri clădite cu greu
Tăcere amară,o bestie ce mușcă
Din suflet de luntre,o proră de zeu.

Și valuri spumate,lovesc al tău lemn
Și marea te zgârie în clipe prea lungi.
Tăcere mizeră,o apa ce doare.
În suflet de luntre,o vâslă să strângi...

Dar nori de furtună ți-alungă suflarea
Și vor parcă în scoici să te-ncuie
Tăcere adâncă,pe fundul de mare
Cu suflet de luntre,într-o apă călâie.

Și toate se-ntâmplă într-o clipă de val
O boare de nori,un parfum de sărut.
Tăcere nebună,pe dig vrei să salți
Și-un suflet de luntre să lași în trecut...

Cu mâna te-agăți de-un pilon de pe dig
Dar piciorul ți-e înca în luntre.
Tăcere de-o clipă,de ce nu mă lași
Al meu suflet de luntre să-l sfarm de o punte?

E viscol pe dig,iar luntrea se sfarmă
Doar marea mă cheamă,cu cântec ce zburdă
Tăcere morbidă,încheie-te-odată !
Dramatică clipă de tăcere absurdă...