Hækkaði

Alerg.
Apari și dispari ca o imagine întreruptă.
Momentele în care dispari par lungi,
Pe când cele în care ești sunt scurte.
E relativ, ar spune știința.

Am renunțat la formă.
Sunt liber acum să te alerg
În spațiul în care te desfășori,
Cu capul în mâini, transparentă,
Ascunsă. Dorită. Absentă.

În fuga mea e foarte probabil să te ratez.
Știu că e greu, dar mă voi sili să leg
Secundele în care apari,
Eliminând pauzele dintre ele
Ca să te transform într-un cadru lung,
Rusesc,
Plan mediu,
Opacitatea ta e 45 la sută.
Șarf.
Șarf.
Greșit.
Greșit.
Mă pierd,
Spre ochii tăi
Alerg.

Beznă.
Absența completă în care mă afund,
Mă arunc și mă zbat alergând
Și uit involuntar, de mine.

De tine, îmi amintesc mereu când mă descalț.
E ceva legat de goliciunea tălpilor pe asfalt.

Fără să vreau mă regăsesc,
Mă ridic, mă imobilizez și mă opresc
Într-o plinitudine în care mă afund.
Lumină.

Coda

Peste orice fel de înțelegere și, dincolo de banalitățile cotidiene
Ne aflăm noi.
Ne ascultă ei
Cum ne urmăm visele de cristal, nepregătiți de eșecuri.

Nimic mai mult nu ar putea să conteze.
Tu ești aici,
Eu sunt oriunde
Dar dacă suntem apropiați, barierele vor înceta să existe.

Cu astfel de ochi aș putea privi
Orice răsărit de soare...

Momentul unu

Trosnitul șinelor de tren
Trecând prin alte lumi,
Trimit în lumea noastră
Tăcut miros de fum.

Prin imperiul meu de scrum,
Pășesc în linie dreaptă,
Pornind pe-același drum
Păzit de umbra spartă.

Atins de mâna moartă
Ascult cum toți muriți,
Ajung din nou în barcă.
Alerg pe crini topiți.

Cu ochii-închiși, feriți,
Căzând pe toți genunchii,
Colind prin crematoriu,
Cobor din toți rărunchii.

Cobor și cânt.
Alerg și strig.
Pășesc și cad.
Timp uscat.

Gheonoaie amestecate îmi zboară prin suspin
Și toată pielea mi-e prinsă de grindă.
Aud tot ce se vorbește în foșnetul sobei,
Ghicesc tot ce ascultă jăratecul.

Plin de gânduri sparte
Ce nu pot fi reparate.

Azi.
Am plecat din mine ca să pot să mă revăd :
Totul bine până când m-am văzut.
Atunci m-am hotărât să
Nu mă mai întorc niciodată
Nu pentru că îmi plăcea ce văd.
Da, eram așa cum mă știam.
Da, eram așa cum mă știam.
Dar totul în jurul meu se schimbase
Pentru că eu,
Tu
El
Ea
Noi
Voi
Ei
Ele
Plecaserăm din mine.

Mâine.
Voi alerga nestingherit peste coapsele mării.
De-acum nici nu mă mai aștept să mă înece.

Poimâine.
Voi îngropa barca aia putrezită.
Și digul am să-l ard până la ultima
Așchie.
Să crape!

De săptămâna viitoare.
Promit să mănânc numai gânduri bine rumegate.

Zidul a fost înghițit de deșert.
Deșertul a murit sub picioarele spânzuratului
În ochii săi încă reflectându-se imaginea scaunului de piele
Ce reflecta soarele de pe strada aia
Unde ți-a căzut (din senin) o cană cu ceai in cap.

Ghicitoarea a luat sfârșit.
Rochia roșie sfâșiată.
Fuga a încetat.
Crematoriul și-a pornit programul de seară.

Versurile s-au șters de silă,
De necitite ce au fost.
De necitite cine le-o fi scris.
Din smoală în smoală încinsă...

Toată lumea pleacă acasă :
Și soldații,
Pompierii
Și profesorii,
Inginerii
Și copii
Și părinții.
Nu călcați pe prag doamnă ! Aduce tone de ghinion!
O să le primiți în plic cu semnătură de la mine special.

Început.

(par)Fum

Prin baluri mascate pășește,
Cu fața curată, zâmbind,
Spre zorii de vară, sosind,
Și nimeni nu mai clipește.

De parcă și umbra îi râde,
În juru-i vapori de apusuri
Dansează fară răspunsuri.
Și plaja cu focuri surâde

Și stelele cad psihedelic,
Culori ireale și ceruri
Aleargă ușor printre aburi,
Privite pantagruelic.

Lipsite de orice structură.

Un gust de struguri acri,
Priviți de mult prea jos.

Ce mască în cinci dimensiuni
Să poată acoperi orice nevoie,
Să țină de cald și de frig și de rău ?

Cum poate să pară un chip ?
Peste ziduri și valuri,
Pe plaje cu focuri înalte,
Scânteind spre văzduhuri.

Aruncă-mă ! Aruncă-mă !

Îmi doresc orice,
Numai
Să nu te demaschez !

21:30-16:38

Când deschid ochii, mi-e teamă să privesc
Și mă sperii uneori, așa... de teamă
Să nu cumva să mi se facă frică
Și să fiu apoi nevoit să mă uit,
Văzând tot ce pot observa,
Pentru că, mai târziu,
Ceea ce zăresc
Nu mai pot
Să revăd.

Recurență 2

E lung și alb
Și desparte...
Nu albul de negru,
Nu răul de bun,
Nici viața de moarte,
Nici carnea de scrum.

E alb si înalt,
Neclintit își împarte
Surzii de strigăte,
Muții de blesteme,
Orbii de urât,
Și pe schiopi de oboseală.

Apare doar din când în când,
Ca să îți amintească
De crematoriul de dincolo.

39

Ziduri de smoală
Privire amară
Privire ascunsă
De nimeni pătrunsă
De nimeni știută
O clipă trecută
Spre iarna murdară
Privire amară
Privire ascunsă
De nimeni pătrunsă
De mine știută
Reflexie tăcută
In mine tresară
Privire amară
Privire de gheață
Ți-e viscol pe față
De noi e știută
Acum e trecută
Și iarna murdară
Privire amară
Prin ziduri de smoală

Uită tot.

Șoimii

Suntem copii,
De-acum vom fi
Plini de uimire,
Dezamăgire...
Cu ochii...vă urmărim !
Știm de pe-acum ce ne-așterneți la drum :
Nenumărate
Taxe și rate,
Dobânzi și mii
De datorii,
Impozitul pe locuință:
Plătești până intri-n neființă !

Noi în anul 2000
N-o să vrem s-avem copii,
Vom face ce-am văzut cândva :
Toate visele-ndrăznețe
În fapte le vom preschimba !
Vom fi meșteri obosiți,
Pușcăriași și neciopliți,
Iar voi părinților, veți fi
La a 3-a tinerețe
In două mii...

Suntem copii,
Și nu vom ști
Să facem țara
Ca primăvara,
Căci nimeni nu ne-a învațat
Cum să ieșim din că*** !
Urmând povața,
Ne ratăm viața
Îndelungată
Și minunată,
Voi sunteți niște erori,
Mâine veți fi în nori !

Noi în anul 2000
N-o să vrem s-avem copii,
Vom face ce-am văzut cândva :
Toate faptele mărețe,
În vise le vom preschimba !
Sufletul ni-l jupuiți,
Căci veți fi compătimiți !
Dragilor părinți veți fi
La a 3-a tinerețe,
Din nou copii...

Stacatto

Fire de iarbă
Îți biciuie fuga,
Focul te-aleargă,
Zadarnică-i ruga.

În spate e iad.
Alergi înspre deal,
Călcâiele-ți ard
Pe-un jar ireal.

Și Soarele arde
Și câmpul din spate,
Doar dealul departe
Te scapă de toate.

E-un deal însorit.
Prea vechi teritoriul
Dar foarte cumplit,
E doar crematoriul.

Median


Departe,

Peste orice formă de existență,
La un capăt al infinitului
Unde Universul se sfârșește.

Te astept la jumătatea drumului,
Acolo unde ne-am născut,
Unde timpu-a fost făcut,
Acolo, la începutul sfărșitului,

Ca sufletul în mână să mi-l ții
Prin deșertul existenței,
Al vieții, al conștienței,
Cu stele-n păr tu ai să vii

Unde Universul începe,
La celălalt capăt al infinitului,
Sub orice formă de existență

Aproape...

Episod

Vibrație dezacordată
Dezarticulând cuvinte,
Înapoi și înainte
Negreșit.

Perimetru îngustat
-gândul ostoit, de măr-
Mâna să ți-o plimb prin păr
Necontenit.

Periscop atemporal
Izvor de speranțe, drept,
O abominație-n piept
De neoprit.

Empirism venetic,
Flori de piersic, rămâi trează,
Crematoriul veghează
Neclintit.

Dinamic

Fix.
Ceasul
A bătut.

Clipești.
Anxietate.
Era demult...

Inima pornește,
Peliculă alb-negru.
Lumina începe a se zbate.

Uimit, mă tem de geamul alb,
Si parcă toate incep s-accelereze.
Tu-ntorci privirea-ți spre departe...

Static

Momentan nimic nu mișcă.
Secundarul s-a oprit
La ora trei și jumătate.

Acum geamurile toate
Sunt deschise.
Nu clipești

Nu zâmbești,
Tremură
Lumina.

"Da"

Lumina
Tremură.
Nu zâmbești

Nu clipești,
Sunt deschise
Acum,geamurile toate.

La ora trei și jumătate
Secundarul s-a oprit.
Momentan nimic nu mișcă.

Oda Superpostmoderniștilor Amatori

Arde varza-n soare mută,
Orologiu cântă prost.
Axiomele-s în ploaie,
Vaca și-a găsit un rost.

Hai să dăm mână cu gheară
Și să fie veselie,
Să crăpăm capra cu oi
Și steluțe-o mie...

Uite barca, nu e malu'
Nimeni nu mai prinde pește,
Avioanele-s gingașuri
Franț citește.

Hai acum sa ne iubim !
RoMÂNIA ne apasă.
Hai să ardem flori de mai
Pe un spate de mireasă.

Asta-i albă, asta-i gri
Dar in tine e și neagra.
Nu priviți copii aici !
Caporalii bat cu varga.

Ce ramâne? Praf de copt
Ocolind ocnași,
Peste toti arcașii mei
Ce-au ajuns codași.

Fjord

Pastilă de-ntuneric
Înghițită-n sec...
Toropeală blândă,
Crăpătură-n bec.

[ îl astepta goală, în pat ]

Fiori de vară îți treceau
Prin vârf de fir de păr,
Prin pielea fină de pe coapsă
Până-n obrajii cei de măr.

[ camera încremenise într-o secundă mută ]

Întinsă mă priveai zâmbind
În așteptare parcă,
Ca prin obscur eu să răzbesc
Și să nu cad din barcă.

[ vâsla împingea valurile frenetic ]

Acoperită doar cu raze
Din becul muribund,
Pășit-ai pe un drum oniric
Sperând c-am să-ți răspund.

[ marea gemea lovindu-se de scândurile digului ]

Vedeai cum vin la tine iar
Prin noaptea fără stele,
Cum mă întind alături ție
Și-ți dau visele mele.

[ o rază de soare îi mângâia obrazul ]

Pastilă de-ntuneric
Înghițită-n van...
Zori de zi albaștri,
Pătrunși prin tavan.

Iacta Alea Est

Groparul ţi-a zâmbit
Şi poarta e deschisă...
Păşeşte dar, în lumea nouă!

"În stânga avem cerşetori bolnavi,
În dreapta ciungi şi orbi.
Cu grijă, nu călca pe corbi
Căci sunt loiali...

Păşim deci în aleea principală.
Trecând prin exponatele de seamă,
Foşti preşedinţi păstraţi în zeamă,
Cu capul pe cântar.

Încă puţin şi-ajungem.
Mai sunt în dreapta nişte morţi,
Nişte copii abandonaţi de sorţi,
În stânga, iată-l !

Cel mai de seamă bibelou,
Tronând peste muzeul nostru,
Privind peste oraşul vostru...
Ce? Piedestalu-i gol?

Da, ştiu...păşeşte!

Da, tu. Pieton uimit. De ce?
Te temi că-n piatră ai să fii zidit?
Ce-ai vrea să vezi la mine în muzeu?
De-mi spui, pe piedestal aici
Mă sui chiar eu!

Iar tu vei fi liber să pleci,
Cu Charon jos pe Styx să mergi
În continuare..."

Imago Mundi

E plină de smoală
Şi rău şi amar,
Pe-un bulevard nesfârşit te poartă.
Păşeşte în barcă !
Pe Styx te voi duce
Şi ghid îţi voi fi,
La Hades de-om merge.

Printr-o pâclă albastră,
Străine,treceai...
Societate de smoală
Şi aburi de ceai
Cu ochii închişi,
Asudat alergai.

Dar păşeşte în barcă !
Eu pe Styx te voi duce
Şi Charon ţi-oi fi,
La Hades de-om merge.
Sus, la Palatul Parlamentului
Unde Cerber păzeşte.

Cadavrele lumii,
Societatea glumii,
Zeii,nebunii...

Atenţie se-nchid uşile!
Urmează staţia Iadului
Cu peronul pe partea strâmbă.
Vă rugăm să vă ţineţi de bare.
Societatea vă calcă
În picioare...

Muzeu

Păşeşte peste prag
Şi-ncearcă a nu observa
Mirosul ce te înconjoară.
Sunt morţi de zile 'ntregi,
Legaţi la mâini cu sfoară
Şi nici că-i mai dezlegi...

Uite la ăsta! Poate
Te-oi întreba ce a facut?
De ce noi l-am tăiat aşa
De-a lungul şi-mprejur,
Căci inima, a zis că nu putea
S-o ţină-n abajur...

Noi l-am găsit şi ieri
I-am spus: "Prietene ai grijă !"
Căci inima ta luminează.
Eu zic să ţi-o acoperi...
Or să observe cei ce ne veghează
Şi moartea o să o descoperi.

El ce să facă? Ne-a răspuns.
Cu plic şi scrisorică,
Ne-a zis că el iubeşte viaţa
Şi inimii nu-şi poate pune
Un dop,capac sau stop în faţa
Celor ce simte el, pe bune!

Şi-acum,noi ce era să-i facem?
L-am prins în noapte,l-am legat
Si iată-l dinainte-ţi negru,
Tăiat in ciuda sorţii,
Bătut, umflat şi ars integru,
Lăsat în voia morţii...

Ce, ai fi vrut sa-l vadă alţii
Şi drept exemplu să mi-l dea ?
Tu nu-nţelegi că-n lumea asta
Nu-i voie să-ţi strigi oful
Nici să iubeşti, nu, nici nevasta.
N-ai cum să-ţi verşi năduful.

Hai, mergi inainte.
Să continuăm spre Sala Mare.
Acolo ai să vezi minuni,
Căci senatorii,deputaţii
Au alt tratament,sunt buni
Ca să-i împartă ciorile ca fraţii.

Un ochi ţie, unul mie...
Dar vai, ce gust amar !
Parcă...sau mi se pare mie,
Îmi vine-un gust de Românie...
Dar vai, ce gust murdar !
Ce gust murdar...

Evanescent

Sudori sărate,
Arsuri cromate...

Culori de alb pe piele neagră
Şi un ritm etern, în sânge,
Sub un Soare care plânge,
Lacrimi pe uscat...

Oglindită-n cerul verii
Ce pare că nu mai pleacă,
Peste tot pare să zacă
Legea nopţii...

Praful mângâie piciorul.
Zarea arde, tremurândă
Şi-o girafă, cam flămândă,
Zbate-un ochi...

E amiază şi e cântec
Peste toată ţara arsă.
Intră-n fiecare casă
Sărbătoarea...

Dansuri, toate,
Africanizate...

Piersici

Dansau,
Aşa departe-n lumea lor
Nici gând să mai coboare...

În ultima suflare-a verii,
Căpruiul ochiului-ţi scânteie
Prinzând relfexia inefabilă
A unui vechi scaun de piele.

Ceai negru,fără zahăr
Şi discuţii care par a fi
Excursii printr-o lume albă
În care nimeni nu ne-ar şti.

Arsură de septembrie,
Plete suflate de-un vânt cald,
Vânătăi, dureri de spate,
Picioare goale pe asfalt.

Un strop sfârşit de vară
Ce pare c-a durat trei ani.
Păr scurt, păr lung şi piersici.
Sărutaţi,obrajii diafani.

Visau,
Aşa adânc în lumea noastră
Nici gând să urce iar...

Eter

Gust de corzi noi
Pe buzele mele,
Pe buzele tale...

În noaptea de după furtună
Când muzica-mi sună draconic,
Pe scânduri udate de valuri
Se sparge versu-mi laconic.

Prin aerul umed de vară
Când muzica-mi sună sihastru,
Pe stânci strâmbate de vreme
Se plânge versu-mi măiastru.

Pe buzele noastre e cântec...

Sub frunza de codru maternă
Când muzica-mi sună oniric,
La poale de cedru bătrân
Se clatină versu-mi empiric.

Spre dunele nopţii pustii
Când muzica-mi sună haotic,
În stranii furtuni de nisip
Se-nalţă versu-mi deşertic.

Pe buzele tale,
Pe buzele mele,
Gust de corzi vechi...

Furtună

Un tunet înfundat,
Peste o noapte slută...

Ce s-a mai petrecut în toate serile
În care am lipsit de-acasă?

M-ai aşteptat?
Sau poate...
Ai fost şi tu plecată,
Din toate...
N-ai stat măcar o dată,
Te-ai învăţat?

Ai plâns?
Ori ploaia...
Să fi fost doar un ecou,
Văpaia...
Din adâncuri de tablou,
Ai râs?

Ce s-a mai petrecut în toate clipele
În care între noi era furtună?

Un fulger evadat
Dintr-o privire mută...

Reverie

Din tapetul peretelui,
Sau din roşeaţa mărului
De pe tava de argint,
Nişte cuvinte arse
Au răsărit...

Te-am găsit aici.
Într-o cameră de lut
În care,
Visele ni se tăvălesc
La picioare.

Uite, fereastra
E deschiderea ochilor tăi.
E simplu?
Să verşi paharul în care
Adunatu-s-a timpul?

În tandreţea mâinii,
Sau în culoarea obrazului
Prin pustietatea sărutului,
Nişte cuvinte arse
Au apus...

Arsură

Curent de aer
Uşor,prin păr...
Atinge pielea.
Fior de măr.

Adesea te-am văzut...

Lumină slabă,
Momente lungi,
Reflectă ochii,
Priviri adânci.

Prin visul de cristal...

Miros de vară,
Moment de şoaptă,
Ascunde-un tremur...
Poziţia dreaptă,

În care-am vrut să fii...

Ore ce zboară...
Când vei pleca?
Mă arde trupul!
E mâna ta?

"A mea..."

Moment

Căldura străzii
Te usucă în gât.

Durerea frunţii
Se scurge-amarât.

Raceala gurii
Te arde uşor.

Tandreţea mâinii
E ca un dresor...

Nespuse

Aşteaptă noaptea,
Ascultă focul,
Atinge lemnul,
Alungă somnul...

-Vrei să vii?
-Nu! (sau poate nu acum)
-O să fii aici şi după ce clipesc?
-Nu ştiu...(deşi am fost mereu a ta)

Pădurea
Pocneşte
Pe podul
Pătat...

-Te rog fă ceva!
-Nu pot! (sau poate nu vreau)
-Uneori mă gândesc să mă arunc în apă...
-Nu cred! (aş sări cu tine...)

Lacul
Luceşte
La Luna
Lemnoasă...

-Chiar n-o să te mai văd de-acum?
-Nu! (deşi o să fiu mereu cu tine)
-Ce rost ar mai avea viaţa mea?
-Nu ştiu...(dar mă faci să plâng...)

Copacii
Cobesc,
Culorile
Cresc...

-Te vreau înapoi! Mai dă-mi o...
-Nu! (ce-i drept,şansele sunt scumpe)
-Atunci...adio!
-(...nu privi în urmă,te rog...)

Apa
Înghite,
Aerul
Îngheaţă...

-(Te iubesc!)

IV. Scăpare ? (vocea zeilor)

Umplut cu nisip
Și răni prea adânci,
Un suflet pustiu
Ajunge pe stânci.

Trecând prin deșert
El multe-a-ndurat,
A plâns și a râs,
Cu iluzii-a dansat.

Dar Soarele-arid
Prea mult la-ncălzit.
Peste-un suflet de om
Deșert pustiit...

În sine-a-ngropat
Astupând cu nisip.
Orice urmă de om
De pe stinsul său chip.

Devenit inuman,
Bântuit de iluzii,
A sperat mult prea mult
Buimăcit de confuzii.

A crezut c-ar putea
Al său suflet s-arunce
Peste stânci,peste cer,
Unde nimeni n-ajunge.

A plecat în deșert
Fiindcă oamenii-s goi.
Și lumina sa scumpă
N-a aflat-o în noi.

Dar deșertul e mare
Și deșertul e-ntins...
N-a găsit ce a vrut
Când in mâini l-a cuprins.

Doar sub Lună-a putut
Să găsească un strop
Plin cu tot ce-a lipsit,
Adunat intr-un loc.

Dar Morgana apare
Doar in glas efemer,
Doar in suflu de Lună
Și in zgomot de cer...

Ajungând sus pe stânci,
Doar cu-un ștreang și-un copac,
Viața lui se sfârși.
Spânzuratul buimac.

Căci aici în deșert
Nu-i de oameni,e greu,
Și Morganei,zeiță,
N-ai să-i fii nicicând zeu...

III. Ștreang (vocea rațiunii)

O urmă de gând
Rămâne uitată,
De vrei,n-ai să poți
Să scapi niciodată.

Arsurile aspre
Pe mâini și pe spate,
Din Soare se trag,
Din razele-i toate.

Deșertul e mare,
Deșertul e-ntins
Și niciun Allah
N-a vrut să-l fi stins...

Surd,Soarele seacă
Tot sufletul tău,
Și tot ce-i uman
Devine mai rău.

Instincte străvechi
Te găsesc prea surprins
Și gandești să atingi
Tot ce nu ai atins.

Ziua toată e lungă
Si căldura e mare,
Iar la zei de te rogi,
Niciun zeu nu apare.

Te gândești să sfârșești
Viața ta de ateu.
Dar aici în deșert
Și să mori e prea greu.

Numai noaptea-i scăpare
Ca o vagă nălucă,
O aștepți ca mereu
Vreo speranță s-aducă.

Iar Morgana n-apare,
Căci iluziile mor,
La măreți caravane
Te gândești azi,cu dor.

Doar cu-un fir de speranță
Împletit într-o sfoară,
Te gândești ca-n apus
O scăpare s-apară...

Moarte-n zare sunt stânci
Unde Soarele-apune.
Tu la ele de-ajungi,
Vei avea zile bune.

Căci aici in deșert
Și acolo in zare,
Început-ai să speri
La o spânzuratoare...

Sfârșit

Veacuri triste,
Inimi stinse...

Rămășițe-ale-unei lumi
Pustiite,
Răvășite,
De nebuni.

Teritorii părăsite,
Arse,
Stoarse,
Răscolite.

Instabil tectonic,
Deșertit,
Părăsit,
Răsărit atomic.

Fantomatice orașe
Dispărute,
Renăscute,
Acromatice,golașe.

Vremuri moarte
Inimi sparte...

II. Sfoară (vocea rațiunii)

Deșert pustiit,
În soare arid
Și cât vezi cu ochii
Nisip risipit.

Nici vântul nu-ți spune
Vreo vorbă de dor,
Nici cerul n-arată
Fantasme ce mor.

Aștepți însetat
Vreo fată morgană,
O oază,amară,
Speranță profană...

Și seara se lasă,
Apusul e rece,
Deșertul e negru
Și setea nu trece.

Dar noaptea cu lună
Sosind pătimașă,
Aduce cu sine
Speranță golașă...

E frig,dar în zare
Lumini cruioase,
Apar și aduc
Mirosuri de oase.

Și-alergi înspre ele
Măreți caravane,
Cămile și fete,
Speranțe profane...

Dansează și cântă,
Coboară pe dune,
Mistere și voci,
Frumoase cadâne.

În mijloc un foc,
Căldură aduce.
În juru-i se bea
Nectar din cel dulce.

Și ei te poftesc
Și ele te-mbie,
Să bei și să cânți
Cu-a lor veselie.

Dar luna s-ascunde,
Fantasmele mor,
Uitându-te-n juru-ți
Suspini iar cu dor.

Căci noapte de noapte,
Sub luna cea lașă,
Ai dansat cu iluzii,
Speranță golașă...

Sub/Supraconştient

Închis în catacomba nopţii
Mă pierd din nou în efemer
Cu mâna mea, în faţa porţii
Am prins în grabă mâna ta.
Cu mâna mea...

Şi păşind uşor prin stele
Ne-am pierdut calea pe drum
De dureri şi vorbe grele
Am uitat definitiv
În mâna ta...

Iar părul tău mai roşu pare
Suflat uşor, suav, de vânt
În radiaţiile lunare
Străluce mai intens
Am mers...

Şi evident, încă mai sper
Ca visul să nu se termine
Stai doar o viaţă! atât îţi cer,
Deşi a mea, eu te-am pierdut
mereu...

Atom

Absent în culori de vid veşnic
Ascuns în unde de şoc sonor,
Blocat în constanta mişcare
A unui sentiment vizual...

Parabole ce cad pieziş,
Frecvenţe ce ustură mirosul,
Lumini ce ard auzul,
Călătorii inter-emoţionale...

Suntem oameni?

Nu încă...

Orbiţi de un trecut amar,
Fumegând istorii neştiute,
Adorând zei poli-membrali
Ai unei Indii tăcute...

Suntem călători...
Într-o bizară sferă de emoţie...

Ascultă-mă...

Orizontul...e viu !

"Ci lasă fiecare atom la voia sa
Să te readucă aşa cum ai fost menit să fii.
Nu om,nici călător,
Ci spirit...

Vid veşnic victorios,
Semn sângeriu sortit,
Miracol menit morţii,
Străin sugrumat de suflet...

Nu om,
Ci spirit..."

Victorie funebră

Un steag bătut de vânt,
Mânjit cu sânge şi pământ...

Pe câmpul revărsat în soare
Toţi au căzut pentru un scop,
Iar cei ce-s încă în picioare
Îşi varsă-al vieţii ultim strop.

Nici săbii nu mai sunt acum.
Nici cai şi nici armuri,
Ci fumegând s-au transformat în scrum
Pe rugul zeilor ghiauri.

Iar seara se apropie,rece
Ca să îngheţe câmpul ars,
Căci vremea care vine,trece,
Acum doar morţii au rămas.

Doar morţii şi-al lor Soare.
Pentru el şi-au dat toţi duhul...
Ei n-au vrut nici pământ nici mare,
Ci liber să le fie trupul.

Şi peste câmpul însorit
Veni-vor şi-alţi flăcăi,
Să-şi care steagul mult dorit
Printr-ale luptelor văpăi.

Un steag bătut de vânt,
'Nălţat cu faimă şi cu cânt...

Poetul (Andrei)

În gânduri,şoapte,el se-afundă
În fum de lumânare e-necat,
Cu-a sa peniţă scrijeleşte
Un cer cu nori pe-al iadului tărâm purtat.

El e poetul, şi-a sa vorbă
Imbătrâneşte prinsă pe hârtie.
El încrustează gânduri şi trăiri
Scăldat în amintiri o mie...

De ce-i e frică ? De el însuşi
Şi de puterea scrierilor sale.
Căci omul poate,în scris să dezlege
Din temniţe adânci,demoni pe mare.

El poate-aduce iadul cu o şoaptă,
Cu versuri transformate-n cânt.
El e poetul domnilor! E trist.
Dar cu peniţa sa el poate deveni un sfânt…

Odă (în deşert)

Albesc în fumuri de răgaz
Întors pe mii de feţe,
Orbit în sunet de turcoaz,
Tăiat în mii de speţe...

În întuneric muribund
M-afund în mii de valuri,
Cu sentimentul furibund
Trăit pe mii de maluri.

Ce trece,dus rămâne
Uscat în mii de ape,
În frumuseţe de cadâne
Închise-n mii de trape.

Eliberează-mă acum
Sfărmat în mii de duhuri,
Redă-mi sufletu-n drum
Redă-mă-n mii de trupuri...

Porți

Când pentru o clipă-închizi ochii,
Vezi viața fulgerând fugară
Cu fuga ei furtunoasă in flăcări,
Cum trece în urmă lăsându-și doar stropii

De vid,vrei să-i prinzi în abstract,
Să concentrezi miraculos un moment
Muribund in memento-ul mării,
Dar stropul se pierde-n contact

Cu tot ce-ai atins pănă-acum,
Și tot ce-ai simțit în sărut
În sare și sorburi de soare,
Tot clipa-ți rămâne în drum

Spre ce ai să-atingi sau să vrei,
Căzând ai orbit in ocoluri
Oriunde-ai ofta de-nchizi ochii,
Știi sigur că-ai să vezi ochii ei:

Miracol de soare-răsare,
Ardoare ca fără culoare,
Dorință de flăcări în mare,
Apus mistic de peste hotare...

Ghicitoare

Ceva întinsă pe valuri
De nisip,întoarsă
Pe o mie de fețe,
Toate de sticlă
Și una singură
De lemn...

E moartă?
Uscată de vreme?
Sau numai uitată
Cu o mie de măști,
Toate de sticlă
Și una singură
De fier...

Grabă

Din nou alerg închis în vis
Și spațiul în juru-mi se curbează.
Desprins din realitatea trează,
Te văd...

Și știu că și-astă dată te găsesc
La umbra unui arbore bătrân.
Dar timpu-i scurt,mult nu rămân,
Te simt...

Tu mă aștepți ca și-altă dată,
În rochia roșie trupu-ți fierbe.
Alerg,căci nu vreau nici o clipă-a pierde,
Te vreau...

Mă-ntâmpini iar cu brațele deschise
Arzând cu patimă și dor,
Dar visul se topește-n zbor,
Acum...

Vid

Un pat amar de frunze se întinde
De-aici și până mai departe
Doar amintiri rămân deșarte
În părul tău...

La umbra unui arbore bătrân
Te-așezi și iarba se îndoaie
Și măna ți-o plimbi prin pâraie
În noaptea ta...

O rochie roșie te acoperă
Și părul negru în lună-ți străluce
Și ochii-ți străpung un gând ce mă duce
La tine...

Pari că te afli de veacuri aici
În vechea pădure măiastră
În vis de izvoare și noapte albastră
La mine în vis...

Mai vreau să te caut și mâine
Ascunsă prin vis să te-arăți
Dorită,de cer să te-agăți
Acum te găsesc...

I. Fir (vocea călătorului)

În suflu de Lună
Și zgomot de cer,
Te-afunzi în nisip
Deșert efemer...

E noapte și cerul
Cu-a lună-i e mândru.
Și vântul e tandru,
Îți mângâie părul.

E noapte și-o stea
Se reflectă în ochii-ți.
Străluceste în păru-ți,
Cum știe doar ea...

Mai la sud caravane,
Răspândesc zgomotoase
Muzici și miros de oase,
Ode de fete-morgane.

Iar focul ce arde
La gura de cort,
Înca nu este mort.
Vezi? Scântei miliarde...

Hai,vino în cort...
Nu te vrea nici deșertul,
Nici vântul,nemortul.
Mai bine e-n' cort...

Din sud,peste dune
Se-aude un flaut.
Prin noapte te caut,
Măcar de-ai rămâne...

Aș zgândări tot nisipul
Să dau peste tine...
Să strig "O! ce bine,
Văzutu'-ți-am chipul!"

Dar noaptea e-amară
Și Luna-i prea mândră.
Atmosfera e sumbră,
Și rece e-afară...

În zori tu dispari,
Dar mâine spre seară,
Vei veni solitară
Cu speranțe prea tari...

Pustiit e deșertul,
Fără tine e fad.
Mult prea des o să cad
Deșertit e absentul...

Și-n suflu de Lună,
În zgomot de cer
Tu,Fată-Morgana...

Mi te-arăți când încetez să mai sper...

Tăcere

Dramatică clipă de tăcere absurdă
Ce sfâșie poduri clădite cu greu
Tăcere amară,o bestie ce mușcă
Din suflet de luntre,o proră de zeu.

Și valuri spumate,lovesc al tău lemn
Și marea te zgârie în clipe prea lungi.
Tăcere mizeră,o apa ce doare.
În suflet de luntre,o vâslă să strângi...

Dar nori de furtună ți-alungă suflarea
Și vor parcă în scoici să te-ncuie
Tăcere adâncă,pe fundul de mare
Cu suflet de luntre,într-o apă călâie.

Și toate se-ntâmplă într-o clipă de val
O boare de nori,un parfum de sărut.
Tăcere nebună,pe dig vrei să salți
Și-un suflet de luntre să lași în trecut...

Cu mâna te-agăți de-un pilon de pe dig
Dar piciorul ți-e înca în luntre.
Tăcere de-o clipă,de ce nu mă lași
Al meu suflet de luntre să-l sfarm de o punte?

E viscol pe dig,iar luntrea se sfarmă
Doar marea mă cheamă,cu cântec ce zburdă
Tăcere morbidă,încheie-te-odată !
Dramatică clipă de tăcere absurdă...

Sarutul din hol

O clipa,prea scurta.
O privire,
Un hol ce ne-asculta...

Batai de inima,
Si gura uscata
Pozitia e optima.

Tacere,astept
Curaj,transpiratie
Spate prea drept...

Secunde,caldura
Pumni inclestati
Durere obscura...

Pereti mult prea reci,
Parfum,primavara
"Nu vreau sa pleci!"

Lumina,viteza
Bec palpait,
In tampla-o pioneza.

Moment,trecut
E prea tarziu
Pe holul mut...

Sarut pierdut,
Si ploaie rece
Ca plansul unui surdo-mut...

Moartea Pastelului

Natura vie,natura moarta
O frunza ce cade pe noi ne desparta
Ea moare demna,ea moare-nalta
Natura vie,natura moarta...

Frunza alba,frunza neagra
In parc ea plange,pe noi ne dezleaga
Ea moare vie,nu poate s-aleaga
Frunza alba,frunza neagra...

Vantul rece,vantul gol
Ne leaga departe,ne plange cu dor
El bate cu jale,niciodata cu spor
Vant rece,vant gol...

Natura vie,natura moarta
O frunza-a cazut,o viata e sparta
O lume ce plange pe noi sa ne-mparta
Natura vie,natura moarta...

Nici vant si nici frunza n-or sa ne desparta...

(scrisa cu mult timp in urma)
Asfintit

Un vant uscat ma bate
Pe mine-am numai praf si scrum
Un soare cald ma lumineaza
Si-incep sa realizez acum
Ca fara pasii ce ii port in mine
Ca fara urmele-astea adaci
As fi ca cerul fara stele
Un munte fara stanci
Si iar ii simt cum trec si calca
Pe drumul meu cel invechit
Cum pasii grei se-nfig si merg
Pe drumul meu la asfintit
Si nu stiu unde-or ajunge
Nimeni nu stie unde duc
Cararea mea e intortocheata
Timpul trece,ma usuc
Sunt o poteca
Menirea mea e sa ajut
Dar niciodata nu vei sti
Cand de poteca te-ai pierdut
Voi fi aici mereu
Chiar de vei spune nu
Sunt o poteca-n asfintit de soare
De ce nu calci si tu?

Societate

O iluzie a organizarii.
O perdea peste ochii umanitatii.
O teorema la adresa absurdului...

Demonstrati-mi ca sunt om.
Ca am nevoie de un sistem,
Ca sa pot trai organizat.
Am drepturi !
Crezi?
Te scuip prietene
Pe tine si pe forma ta
De guvernamant absurd
Ce imi limiteaza existenta
Canceroasa de distrugator !

Societate?

O minciuna a civilizatiei.
O cortina peste un spectacol mut.
O infuzie cu sentiment de nedreptate...

Societate...
Te scuip!

Divin

Padure,
Conglomerat de divinitate
De viata,de moarte,
De evolutie pura,
Pornita departe.

Padure,
Saturatie de perfectiune,
Suflet prins in coliziune,
Absenta ratiunii,
Lipsa constiintei.

Padure,
Lemn fara gand,fara lipsuri,
Inexistenta vietii absurde,
Scop unic,curmat :
Evolutie...

Padure,
Distrusa de cancer,
Rupta de lepre,
Si vesnica totusi.
Din veacuri,spre veacuri...

In orasul spart

Intr-o gaura minuscula
Un fir de apa se strecoara.
O tacere crepuscula...

In noapte...
Un saxofon isi varsa jalea
In strada...

In centru...
Luminile te conving ca nu existi
In noapte...

In citadela...
Doar umbre,soapte-ti spun unde te afli.
In centru...

In asfalt...
Te stingi topit de viata saturata
In citadela...

Intr-o strada minuscula
Undeva in orasul mintii tale
E-o durere ce ustura...

Si daca oamenii ar fi facuti din hartie?

Cartile s-ar numi prejudecati,
Scrisorile s-ar defini "prostie"

Am fi mai vulnerabili la foc
Cu inima noastra de hartie

Casabili,usor de rupt
Ne-am stinge incet

Am arde grabiti
Intr-o raza de soare

Daca am fi facuti din hartie
Am fi compusi deci din celuloza.

Descendent direct al lemnului...

Al vietii...

Al totului...

De ce nu suntem de hartie?
Pentru ca hartia,in starea ei existentiala
Celuloza pura,
E vie,la fel ca un copac.
E vesnica,iar noi nu putem decat sa murim,
Pentru ca suntem din carne...

Oase,
Sange,
Si un suflet de hartie...

J'y suis jamais alle

Uneori vantul prea rece iti incalzeste pielea...
Uneori soarele refuza sa te sarute cu caldura...
Uneori reflexia razelor sale intr-un scaun de piele face cat 1000 de cuvinte...
Uneori e mai bine sa nu afli...
Uneori e mai bine sa nu spui...
Uneori e mai bine sa nu-ti doresti
Alteori e mai bine sa nu primesti...

Uneori e mai bine sa nu existi,
Decat in spatiul imaginar atemporal
Creeat de fanteziile tale naive...

La urma urmei esti un imatur !
Iar maturizarea despre care iti vorbesc toti
Intarzie
Zgarie
Toti ti-o spun dar nimeni nu pare sa-ti ofere
O mana
Un gand
O reflexie de soare pe un scaun de piele...
Uneori e mai bine sa refuzi...
Uneori e mai bine sa nu scuzi...
Uneori e mai bine sa razi,
In fata celor ce-ti vor rau sau bine
Tu nu stii,
Decat ce e in tine...
Ei nu stiu,
Decat ce e in ei...
Ei vor,
Tu vrei?

Sa ti se rastoarne soarele in cap
Ca o ceasca plina cu ceai de tei ?